Și da, la prima vedere pare un paradox. Diferența este însă de limbaj și de cultură emoțională.
În anii ’70–’80 anxietatea nu era numită „anxietate”. Îi spuneam simplu ‘emoții’, ‘stări’, ‘nervi’ și rareori cineva stătea să le dezbată.
În anii ’70–’80 anxietatea nu era numită „anxietate”. Îi spuneam simplu ‘emoții’, ‘stări’, ‘nervi’ și rareori cineva stătea să le dezbată.
Vulnerabilitatea era percepută ca o slăbiciune, iar mersul mai departe fără prea multe întrebări era regula nescrisă a vremii.
Astăzi, contrastul e evident: tinerii își numesc emoțiile, le pun pe masă și le discută. Dacă noi le ascundeam, ei le expun.
Dacă noi învățam să strângem din dinți, ei învață să ceară sprijin. Nu e vorba că anxietatea nu exista „pe vremea noastră”, ci că am crescut într-un context unde nu aveam nici limbajul, nici cadrul să o recunoaștem: “Ai prea mult timp liber, hai la treabă!”- spuneau adulții din jurul nostru.
Generația Z a crescut într-un context în care sănătatea mintală este discutată deschis, iar anxietatea a devenit un cuvânt uzual.
Tinerii își numesc stările, le împărtășesc și le dezbat – la școală, în online sau cu prietenii apropiați. Întrebarea este firească: de ce ei vorbesc, iar părinții lor preferau tăcerea?
Pentru a primi explicația trebuie să ne amintim cum era „pe vremea noastră”.
Cei crescuți în anii ’70–’80 au trăit într-o cultură unde vulnerabilitatea era considerată un semn de slăbiciune. Expresii precum „nu te mai plânge”, „strânge din dinți” sau „toată lumea trece prin asta” erau replici standard la nevoia de a discuta despre nevoile tale.
Psihoterapia?
Abia după anii ’90 a început să devină accesibilă în România, iar sănătatea mintală era încă privită cu suspiciune.
Cercetările confirmă că stigmatul asociat tulburărilor psihice era mult mai puternic atunci decât astăzi (Corrigan & Watson, 2002; Mănescu et al., 2023).
Nu înseamnă că nu existau emoții – ci doar că nu aveam nici limbajul, nici cadrul pentru a le exprima. Am fost antrenați în ceea ce psihologia numește coping evitant: când simțeai că ceva te apasă, făceai altceva – te jucai, munceai, îți ocupai mintea.
Avantajul era clar: pragmatism și disciplină.
Dezavantajul? Emoțiile reprimate nu dispăreau, ci se transformau în tensiune cronică, dureri fără explicație medicală sau relații în care distanța părea mai sigură decât apropierea.
Generația Z a venit cu o altă regulă a jocului.
Dacă părinții lor fugeau de emoții, Generația Z se oprește și începe să le pună întrebări. Nu mai este nicio cenzură, nu mai este nevoie să-și ascundă stările, ci le etichetează: „anxietate socială”, „burnout”, „overthinking”. Fac meme-uri despre asta, discută ore întregi pe Insta, Discord sau TikTok și normalizează mersul la terapie așa cum generațiile anterioare normalizau mersul la dentist.
Psihologic vorbind, asta se traduce printr-un coping centrat pe procesarea emoțională: analiză, verbalizare, validare.
Beneficiile sunt mari – stigmatul scade, oamenii se simt mai puțin singuri și caută ajutor mai repede. Am găsit și date care confirmă această tendință: în Europa, aproape jumătate dintre respondenți au raportat probleme emoționale în ultimul an, dar doar 46% au căutat sprijin profesionist (Flash Eurobarometer 530, 2023).
Sigur, beneficiile sunt de departe vizibile, însă există și o capcană: uneori analiza devine supra-analiză. Dacă părinții spuneau „nu vorbi, treci peste”, la ei analiza se prelungește „hai să mai dezbatem încă o oră despre cât de anxios mă simt”.
Și, paradoxal, tocmai această hiperconștientizare îi poate ține blocați.
Totuși, schimbarea adusă de ei este esențială: au mutat conversația despre anxietate din zona rușinii în zona normalității. Au arătat că vulnerabilitatea nu este un defect, ci o formă de curaj.
Gestionarea și manifestarea anxietății la cele două generații sunt diferite, însă pleacă de la aceeași nevoie.
Privind în ansamblu, diferența dintre generații seamănă cu două stiluri de joc. Părinții au fost antrenați să alerge mereu înainte și să nu se mai uite înapoi, convinși de adulții de atunci că numai așa trec peste emoții. Copiii lor, în schimb, opresc jocul, iau mingea în brațe și întreabă: „Ce înseamnă asta pentru mine?”.
Nu putem spune că un stil este perfect și altul defect. Stilul de mangement al părinților a dat probabil mai multă reziliență și pragmatism, dar a venit la pachet și cu multe emoții neexprimate. Al tinerilor dă autenticitate și curajul dialogului, dar uneori se poate duce în prea multă analiză și blocaj.
Aici este frumusețea jocului: fiecare generație are de învățat ceva de la cealaltă.
- Părinții pot descoperi că a-ți arăta vulnerabilitatea nu este slăbiciune, ci o resursă relațională și un act de maturitate psihologică. A cere sprijin nu înseamnă „să fii slab”, ci să-ți recunoști limitele și să activezi și accesezi mecanisme mai sănătoase.
- Tinerii pot înțelege că reziliența nu se construiește doar prin verbalizare, ci și prin acțiune concretă și toleranță la disconfort. Dim datele UNICEF (2022) putem observa că în România aproximativ 22.000 de copii și adolescenți trăiesc cu un diagnostic de tulburare mintală, pentru care accesul la servicii e limitat. Aici, desigur, curajul dialogului trebuie completat de politici și acțiuni concrete.
- Împreună putem construi o cultură a dialogului în care anxietatea nu mai e nici tabu, nici etichetă, ci o parte firească a vieții.
Până la urmă, diferența dintre generații e simplă: unii fugeau de emoții, ceilalți le iau la întrebări. Nici fuga, nici interogatoriul nu sunt soluția completă. Echilibrul e undeva la mijloc: să știi când să alergi și când să asculți.
Poate aceasta este lecția comună: anxietatea nu e nici baubau, dar nici prietenul invitat zilnic la cafea. E parte din jocul vieții – și dacă o privim uneori cu atenție dar și cu un strop de umor și multă umanitate, nu mai pare așa de înfricoșătoare.
📌 Întrebare de final: Tu cum "joci "cu anxietatea – o ascunzi pe teren sau o scoți la discuție pe margine?
Bibliografie selectivă
- Corrigan, P. W., & Watson, A. C. (2002). Understanding the impact of stigma on people with mental illness. World Psychiatry, 1(1), 16–20.
- Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. Springer.
- Twenge, J. M. et al. (2019). Age, period, and cohort trends in mood disorder indicators among U.S. adolescents and young adults, 2005–2017. Journal of Abnormal Psychology, 128(3), 185–199.
- Europa: European Commission (2023). Flash Eurobarometer 530 – Mental Health. Bruxelles.
- Europa: WHO Regional Office for Europe (2024). Teens, screens and mental health.
- România: UNICEF (2022). Child and Adolescent Mental Health in Romania – Policy Brief.
- România: HBSC România 2018 – Raport național, coord. UBB Cluj/WHO.
- România: European Commission & WHO (2023).
- Romania: Country Health Profile.
- Mănescu, R. et al. (2023). Mental health related stigma in Romania: a systematic review.
