Când ne întoarcem acolo unde doare

Există momente în viață în care ceea ce am ascuns, am evitat sau am îngropat adânc începe, pur și simplu, să bată la ușă. Nu cu furie. Nu cu ură. Ci cu un dor tăcut de a fi văzut.

Poate că e o amintire veche, o rană care părea vindecată, o emoție care se reactivează în cele mai neașteptate situații. Și, de fiecare dată, apare tentația de a ne întoarce privirea de la ea. De a merge mai departe „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat".

Dar adevărul este că nimic nu dispare cu adevărat până nu este privit cu blândețe

Revenirea la situații care îmi reactivează răni vechi sau tipare inconștiente este unul dintre cele mai puternice spații de practică interioară. Este momentul în care pot observa, în timp real, ce am integrat din munca mea în ședințele de terapie. Nu este vorba despre a ajunge la perfecțiune, ci despre a" rămâne ancoraț/ă în intenție, cu grație și luciditate" (Brown, 2012; Brach, 2003).

De multe ori, rănile noastre nu vin din evenimente spectaculoase, ci din absență, din lucrurile care ar fi trebuit să fie acolo și n-au fost: afecțiune,validare, siguranță.

Și-atunci, copilul din noi a învățat să se închidă, să se descurce, să zâmbească deși în interior era teamă sau durere, așa cum spunea Gabor Maté, „trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat, ci ceea ce am fost nevoiți să trăim singuri, fără susținere emoțională".
Astăzi, ca adulți, ne întrebăm de ce ne e greu să fim autentici, să cerem ajutor, să simțim. Răspunsul e simplu și dureros: pentru că am învățat că e periculos. Dar nu trebuie să rămână așa.

Revenirea la situații care îmi reactivează răni vechi sau tipare inconștiente este unul dintre cele mai puternice spații de practică interioară. Este momentul în care pot observa, în timp real, ce am integrat din munca mea în ședințele de terapie.

Să te întorci acolo unde te doare, nu înseamnă o retrăire a traumei Nu este eroism. Este o întoarcere blândă spre tine, cu prezență și cu intenția de a asculta ce nu a putut fi spus atunci.

Nu avem nevoie de soluții magice. Avem nevoie de disponibilitatea de a sta cu noi, exact așa cum suntem.

Adevărata transformare nu vine din fugă, ci din acceptare: „evitarea suferinței interioare este una dintre cele mai subtile forme de agresiune împotriva propriei ființe"( John Welwood).

Și nu, nu e nevoie să ne scufundăm mai mult în suferință. Dar este esențial să o observăm.
Să ne oprim din alergat. Să închidem ochii și să întrebăm sincer:

Ce parte din mine așteaptă să fie auzită?
Ce reacții am repetat toată viața, și ce aș putea alege diferit?

Uneori răspunsurile vin, alteori este doar liniștea. Dar și liniștea poate vindeca, când e locuită cu blândețe.

🔸 Nu e nevoie să fii singur. Poți fi însoțit - într-un spațiu terapeutic, într-un grup sigur sau cu tine însuți în momente mici de prezență.
 🔸 Poți începe prin a nu mai fugi. Uneori, doar să rămâi 3 minute cu ceea ce simți e suficient.

🔸Poți scrie. Desena. Respira. Poți spune „nu știu ce simt, dar vreau să fiu aici cu mine."
 🔸 Poți învăța să nu te mai abandonezi, nici măcar în cele mai fragile clipe.

Atunci, cel mai curajos lucru nu este să rămâi singur acolo. Este să ceri ajutor. Să nu mai crezi că ești slab pentru ceea ce simți. Și poate că exact acea durere pe care ai evitat-o este locul din care poate să încolțească vindecarea.

Poate că locul în care ne doare este și locul din care renaștem.
 Poate că exact în întoarcerea aceea spre interior se află începutul unei vieți mai libere, mai sincere, mai blânde.

Iar dacă vrei să faci asta însoțit, cu răbdare, cu prezență și fără presiune - sunt aici.
 Spațiul din cabinetul meu e deschis pentru a deveni, împreună, martori ai vindecării tale.

„Vindecarea nu înseamnă să nu mai simțim durere. Înseamnă să nu mai fim singuri în fața ei." --- inspirat de Tara Brach